A trecut ceva vreme de atunci...El işi are viaţa sa, iar eu incerc sa i-o mai prind din cind in cind...N-am crezut ca o sa-mi fie atit de greu sa vorbesc despre asta, pentru ca stau deja de 10 min la aceeaşi propoziţie ... :).
Am crezut mereu, ca, pentru a fi fericit iti trebuie TOTUL, dar datorita lui am invaţat ca e de ajuns ca persoana apropiata sa-ţi fie alaturi...şi eşti in culmea fericirii.Iţi este de ajuns doar sa-l priveşti cum zimbeşte şi iţi pare ca toata lumea e a ta...Şi ce faci atunci cind aceasta fericire iţi scapa pur şi simplu printre degete?Innebuneşti.Aşa cum am facut şi eu.
E cam greu sa porţi aceeaşi masca in fiecare zi.Sa zimbeşti, iar in suflet sa ai o rana.Sa te prefaci ca totul e minunat, iar in ochi sa ai lacrimi.Sa te bucuri pur si simplu de fiecare clipa, cind iţi dai seama ca de fapt nici o clipa fara el nu mai are sens.Dar cel mai chinuitor : sa nu inţelegi care-i cauza.Sa-ţi dai o mie şi una de intrebari şi sa faci tot atitea presupuneri...Şi pina la urma...sa cedezi...
Nu ştiu de ce iţi scriu asta tocmai acum...poate pentru ca anume acum sint destul de nebuna...sau poate pentru ca abia acum imi dau seama cit eşti de departe...Ştiu doar ca dupa ce ai sa citeşti, am sa ma eliberez de ceva...ce singura nu stiu ce-i, dar care sunt sigura ca nu ma lasa in pace de o buna bucata de vreme...Şi te rog...fii fericit :).
